Se încarcă…
Lui Gogu i se strânse stomacul instantaneu. Revăzu valorile și mai citi o dată emailul în speranța deșartă că ceva, undeva, se schimbă, că poate n-a înțeles corect mesajul. În paralel însă mintea lui prelucra informația primită și construia primele scenarii de răspuns. Mai bine spus încerca să construiască scenarii pentru că niciunul dintre cele ce-i treceau prin minte nu era aplicabil. În special cel în care duhul din lampă dădea timpul înapoi sau cel în care devenea invizibil pentru Șefu’.
- Oh, Doamne... oftatul îi scăpă fără voie.
- Probleme, Gogule?
Tresări, uitase de prezența lui Mișu. Mormăi în barbă:
- Nimic, obișnuitele probleme... Simțea însă dureros de acut cât de neobișnuită era problema pe care o avea acum.
Recapitulă șirul acțiunilor în ideea de a identifica punctul de start al dezastrului. Filmul evenimentelor începu să se deruleze în mintea lui: sosirea invitației de participare la licitație, construirea argumentării participării cu beneficiile aferente. Ce fericit o să fie Miţă să-mi dea acum peste nas! Apoi prezentarea în cadru larg. Retrăi mândria simțită atunci când Șefu’ i-a trasat lui această sarcină : „sunt sigur Gogule că te vei descurca în pregătirea ofertei finale, evident ai tot suportul nostru”. Ha-ha, na mândrie! acum se apostrofa singur. Apoi neliniștea resimțită când s-a văzut în fața formularului pentru ofertă, fără să știe sigur cum și de unde să îl apuce; satisfacția de după întâlnirea organizată de el pentru stabilirea soluției și a alocării sarcinilor. Nu s-a descurcat rău aici, Șefu’ arăta mulțumit, iar fiecare și-a înțeles bine sarcina. Apoi neliniște din nou, până când au venit primele răspunsuri de la colegi, satisfacția documentului final, nervii cauzați de documentele de eligibilitate, printerul care a căzut evident în cel mai prost moment și ușurarea după trimiterea ofertei și primirea confirmării. Se pomeni zâmbind, după care se gratulă singur: Zâmbește, Gogule, că n-ai să mai zâmbești mult timp de-acu-nainte... Derulase filmul mult prea repede, trecuse peste momentul dezastrului fără să îl identifice. Ca și atunci, de altfel. Devenise mult prea arogant, prea îi merseseră lucrurile strună iar el, în loc să devină precaut, căzuse pradă delăsării. Își aduse aminte: văzu în minte momentul în care era în fața excelului. Introdusese toate sesiunile de instruire, adăugase prețurile, a inserat coloana nouă pentru cheltuieli adiționale legate de transport și cazare...
- Of, Doamne!!! Și n-am actualizat formula în coloana de total...
- Probleme, Gogule, măh?
Iar lăsase oftatul să-i scape. De data asta însă răspunse:
- Doar ce-am fost declarați câștigători la licitație.
- Hei, super veste, sări Mișu. Nedumerirea își făcu însă imediat loc pe fața lui: care e problema?
- Am dat-o în bară. Am greșit prețurile totale în ofertă.
În liniștea lăsată, stomacul i se strânse și mai tare, avea prima confirmare a gravității problemei pe care o cauzase. Vocea lui Mișu abia se auzi:
- Cât e pierderea?
- N-am calculat, abia ce-am primit emailul și am realizat că lipsește ceva. În mod ciudat nu pierderea sau valoarea pierderii îl afectase, ci faptul că o asemenea eroare a putut să-i scape lui, cel ordonat, structurat, obsesiv perfecționist. Și cu tabieturi, da’ asta n-are a face, gândi el. El, care are standarde atât de înalte, care le cere celor din jur aceeași minuțiozitate de care dă dovadă el. Mă rog, dădea dovadă, că de acum... Un sentiment de rușine și de neputință îl năpădi. Reveniră gândurile dinainte, duhul din lampă, omul invizibil. Sau măcar de s-ar putea ascunde undeva. Subit il fulgeră singura ieșire posibilă din situația creată: demisia. Încercă să se îmbărbăteze singur: Asta e, tu ți-ai făcut-o, arată că ai coloana verticală, că înțelegi gravitatea situației și ești capabil să îți asumi responsabilitatea.
Ridică privirea către Mișu care continua să-l privească parcă fără a-l înțelege. Probabil că în mintea lui se întreabă cum oi fi reușit?! Răspunse:
- Mă uit și calculez acum.
Se așeză, dar nu deschise excelul cu pricina, ci un document nou cu antetul companiei pe care scrise mare, pocnind demn tastatura: Demisie.
Remarcă într-o doară că nu mai are stomacul strâns, în schimb un gust amar îi invadase gura. Îi plăcea să lucreze aici. Nu voia să plece. Dar nu exista altă opțiune. Hmm, și proiectul la care lucra acum doar ce se pusese pe picioare, rezultatele se arătau mai bune decât se așteptaseră. Contribuise și el la asta. Se crispă la auzul sunetului telefonului. Șefu’. Ce să-i spun? Răspunse automat.
- Gogule, ești tare băiete, ai dovedit-o cu prisosință. Nu că unii dintre noi n-ar fi fost convinși de asta. Vocea șefului răsună plină de optimism, de bună dispoziție. Gogu înghiți în sec:
- Șefu’, putem sta de vorbă câteva minute? Vin eu la matale.
- Când mă iei tu cu „matale” nu prea e a bună. Ce s-a întâmplat? Nemaiașteptând detaliile, poate înțelegând și din ton, Șefu’ adăugă: Ajung la firmă în două ore, trec pe la tine să te iau. Super treabă, Gogule! adaugă înainte de a închide.
„Ha-ha, super într-adevar”, adăugă Gogu în sinea lui cu amărăciune. Are timp să își scrie demisia.
Deschise totuși excelul cu oarece urmă de speranță în suflet, poate totuși valoarea nu e atât de mare. Măcar pierderile financiare să fie acceptabile căci lovitura psihologică era greu de îndurat, iar iminenta întâlnire cu Șefu’ nu avea darul să atenueze cu nimic impactul.
Când Șefu’ băgă capul pe ușă, aproape îi păru mai rău de zâmbetul Șefului decât de poziția ingrată în care se afla el. Demisia era în plic, plicul în buzunarul sacoului, excelul cu calculele pierderii și opțiunile de reducere a impactului în fața lui. Luă foaia și îl urmă pe Șefu’.
Îl puse la curent imediat ce au intrat în birou. Deși își repetase textul de câteva ori, cuvintele i-au ieșit greu, de parcă n-ar fi vrut să-l părăsească. Nu era o veste ușor de dat, dar nici de primit. Șefu’ stătea cu excelul în față de câteva minute bune în momentul în care vorbi:
- N-avem cum să acoperim diferența în totalitate, chiar dacă punem în aplicare toate sugestiile tale. Varianta discuției cu clientul n-aș exclude-o, deși șansele sunt mici. Era destul de clară specificația privind erorile de calcul: valorile de la total prevalează.
Vocea era calmă, abătută. Gogu ar fi vrut ca el să strige, să-l ocărască, să-i reproșeze fel de fel, să-l amenințe cu datul afară. Și-atunci el ar fi scos demisia, să-i arate că nu e nevoie să fie dat afară, ci că își dă el demisia: un triumf amar... Numai că Șefu’ nu apelase la amenințări. Îi ceru detalii legate de una dintre opțiunile propuse de Gogu, discutaseră alternativele, ba chiar stabiliseră o întâlnire cu clientul. După aproape două ore, încă nu era dat afară și nici semne nu se arătau, iar el nu știa ce să facă cu demisia. După încă o oră, aveau un plan cu cap și coadă care, dacă le ieșea, diminua pierderile în mod considerabil. Dar și cu un efort considerabil...
- Ok, Gogule, ne vedem mâine dimineață să vedem ce ne iese din toate astea – încheie Șefu’ după ce mai trecuseră încă o dată în revistă fiecare acțiune planificată. Gogu însă nu se mișcă. Demisia parcă îl ardea în buzunar numai că scenariul închipuit de el nu-i permitea să o scoată: trebuia să fie dat afară și-abia atunci demisia avea să fie înmânată cu demnitate.
- Gogule?! Șefu’ nu înțelegea ce era cu stana de piatră din fața lui.
- .. hmm... aaa... Cuvintele nu ieșeau și pace.
- Zi, Gogule, crezi că a mai rămas ceva?
- .. ăhm... eu... Sunt concediat, nu?! Era mai mult o afirmație decât întrebare, iar tonul era ușor sfidător, chiar revendicator.
- Auzi, Gogule, nu crezi că am cheltuit prea mult ca să te dau acum afară?
- Nu înțeleg... Gogu fuse luat prin surprindere. Ce vrei să spui?
- Ia zi, Gogule, crezi că mai faci vreodată o asemenea eroare ca și-acum?
- Oh, Doamne, cum să repet așa ceva? Niciodată! Sub nicio formă!
- Păi vezi, Gogule? Într-adevăr ne costă ceva lecția asta, dar e o lecție învățată. Crezi că mai vreau să dau bani și altădată, să mai trecem o dată prin toată tărășenia asta?!